Se pare ca zilele acestea am atins limita fizica de 5.000 de prieteni impusa de Facebook. Vreau sa multumesc tuturor celor care m-au adaugat in lista lor si si-au manifestat interesul si aprecierea, ba chiar si dezaprobarea fata de aspecte din activitatea mea artistica, mi-au acordat cateva clipe din viata lor pentru a-mi asculta muzica sau a-mi privi fotografiile, si mi-au impartasit gandurile lor. De multe ori comentam chiar cu cei care imi multumeau pentru ‘add’ despre calitatea acestei ‘prietenii’ de Facebook, dar am fost placut surprinsa in repetate randuri sa-mi regasesc vechi amici, colegi, cunostinte despre care nu mai aveam vesti, sa descopar oameni extrem de talentati si interesanti, si nu de putine ori am ramas cu zambetul pe buze in urma vreunui schimb de comentarii savuroase.

Asa ca simt nevoia sa-mi exprim regretul pentru ca nu voi mai putea raspunde afirmativ urmatoarelor “cereri de prietenie” pe FB, dar pentru toti cei care vor sa aiba informatii despre activitatea mea, puteti folosi pagina de mai jos, si sa deveniti “fan”.

Ne intalnim in continuare pe Facebook!

Alexandra Ungureanu | Promote Your Page Too

http://videochat.apropo.ro/

E agitatie maxima si imi place ! O sa va zic pe indelete ce si cum mai fac, dar imi place sa vorbesc despre lucrurile mai putin expuse, pentru ca altfel mai apucati sa vedeti si voi una, alta.
In perioada 6-9 august am fost la Piatra Neamt, fiind chemata ca membru de juriu la Cerbul Copiilor. Am fost foarte incantata sa accept, mai ales ca aveam nostalgia participarilor, tot ca ‘jurat’, la “Vreau sa fiu vedeta “ a Antenei 1. Apropo, jur ca nu inteleg de ce nu se mai face emisia asta, e verificat pe mine ca avea audienta, pentru ca nu mi s-a intamplat in veci sa fiu mai recunoscuta oriunde merg ca “fata din juriu”, de publicul de mamici si bunici mai ales ceI drept, dar foarte numeros. In emisiunea asta apareau copii extrem de talentati si de multe ori am primit niste lectii de viata fabuloase si am vazut cazuri care ne tineau cu obrajii umezi de emotie, iar eu personal am avut de invatat multe, inclusiv de la copiii participanti, si in mod special de la una dintre colegele mele de juriu, Niculina Stoican, care m-a facut sa inteleg cat de pretios este folclorul romanesc, si serios ca nu zic de pomana, eram fascinata sa o aud vorbind despre portul popular, traditii si instrumente si cantece vechi. Ma rog, multe lucruri frumoase, imi lipsesesc zilele de luni in care inregistram de dimineata pana seara pentru acest proiect. Si cum ziceam, nu tu scandal, nu tu vulgar, nu tu sex, normal ca au scos emisia…
Revenind, mi-a priit mult micul sejur de la Piatra, e foarte frumoasa zona, sa mergeti. Si am fost uimita sa vad atatia copii talentati si frumosi si mai ales instruiti excelent de profesorii lor. Am vazut acolo show-uri pe care le-ar putea invidia artistii consacrati de la noi (eu sigur da) si am mai spart monotonia pieselor pe care le aud mereu pe radio, cu cantece ale copilariei, despre cocosul nataflet, pisicuta care nush ce-a mai facut, despre bunici, parinti si colegi de scoala, de-ale copilariei, naiv si desuet, dar cu un farmec aparte. Daca tot scriu acum, as vrea sa transmit felicitarile mele si copiilor, parintilor, si profesorilor, si organizatorilor, pentru ca n-am apucat sa mai stau la gala, grabindu-ma spre Callatis. Ma tem ca peste ani, vedetele muzicii romanesti vor fi prea putine dintre acesti copii care muncesc extrem de mult si chiar au ceva de spus de la varste foarte mici, si mai multe dintre cei care nu traiesc emotiile concursurilor si a jurizarilor… Cam dezarmant pentru parinti, care imi tot cer reteta pentru o reusita sigura. Din pacate, nu stiu sa le raspund, am primit aceeasi reactie la timpul meu, si am crezut ca e rea vointa… Ehe, si eu mai caut retete, de exemplu pentru un no 1 in toamna asta. Provocarile nu se termina niciodata, oricum, sa cante muzica!

    Ploua prea mult…ploua maladiv si intunericul ma striveste fara mila. Lacrimile inimii mele se amesteca in apa de pe strazi, pierdute in durerea cea mare . Cea mai frumoasa parte din viata mea imi aluneca printre degete si ma innec de neputinta. Niste forte potrivnice tot comploteaza impotriva-mi si nu mai vad limanul. Ca fac sau nu fac ceva, rezultatul e acelasi, esec…

    Cand ploaia se va fi oprit, vreau sa-mi fie departe greselile si gandurile amare, nimicitoare. Vreau sa vina vara adevarata, o astept, sa fie septembrie, decembrie ori ianuarie… Si primele raze sa imblanzeasca privirea taioasa care imi reduce acum la un zgomot surd si chinuitor muzica sufletului. Sa fim doar noi doi, departe de iures, pe o plaja cu nisip alb, ca la inceputurile lumii. Si ochii nostri sa imprumute din nou culoarea oceanului, iar gandurile sa poarte din nou aceleasi dorinte de viitor…

home… aici, in camera din care scriu ma cuprinde intotdeauna linistea, si inversunarea cu care tratez tot soiul de intamplari petrecute pana a fi ajuns aici, dispare… nu s-au schimbat prea multe in camaruta asta de-a lungul anilor, ca aspect. desi s-a petrecut o schimbare dramatica in sanul familiei atat de draga mie, care m-a schilodit sufleteste si a distrus o parte din ceea ce ma incapatanam sa cred inca de copil ca nu-mi va fi luat niciodata. o parte dintre voi probabil stiti…

in fine…biroul vechi, care era sa-mi cada pe picioare sub greutatea cartilor si caietelor buchisite in perioada scolii, a fost inlocuit cu unul gen office pe care sta computerul si imprimanta. in rest, aceeasi mobila stil ‘tineret’, parca se chema, deschisa la culoare si scartaind binisor din balamale. ah, stiu. mai lipseste pick-up-ul, care era de fapt un personaj, pentru mine, avea suflet, pentru ca a adus MUZICA in viata mea. colectia de viniluri e acolo, ma mir ca unele discuri nu s-au subtiat pana la imaterial dupa atatea si atatea ascultari. regina mea, Angela, povestile cu Nastratin Hogea si Pinocchio si Craiasa Zapezii sunt toate acolo, colindele cu Hrusca si Madrigal, fara de care nu cresteau cozonacii la Craciun, si primele sound-uri mai occidentale, Modern Talking, un disc cumparat de ai mei de la bulgari. doua calimari cu cerneala, niste agende si vreo 25 de caiete mari ,albastre, frumos aranjate. deschid unul la intamplare si citesc “sa se calculeze sinusul unui unghi format de doua diagonale ale unui cub” si imi suna a limba straina clar. cred ca era o treaba usor de facut, ca vad rezolvarea imediat, fara taieturi si complicatii si imi recunosc scrisul. si urmeaza exercitii cu sutele. nu stiu unde s-a dus atata matematica, Doamne!!! in clipa asta cred ca as fi mai fericita sa stiu sa dau de cap perfect tuturor hieroglifelor astora scrise cu mana si mintea mea acum vreo 10 ani decat sa am maine un no 1 in topuri. asta cred ca se intampla si pentru ca azi, la biserica, m-a intrebat o doamna, bine, de cantat, canti, da servici ai?:))  nu stiu daca am lamurit-o exact cat de serios sau nu e sa ai firma ta de evenimente si alte indeletniciri adiacente mediului artistic si cam ce am eu de facut pentru cele 3 minute de cantat la televizor…nah…plus ca e perioada examenelor si admiterilor si cred ca m-a apucat ceva dor de vremea scolii si de acea efervescenta intelectuala. sunt boring, ha? cu siguranta asa eram si pe vremea aia, cand ma inchideam aici in camera mea sa-mi fac vocalizele si apoi sa ma straduiesc sa ating nota Re, pe care o visam noaptea, din diferite piese pe care le pregateam pentru festivaluri. Cel mai odios dintre toate era “Strani Amori” a Laurei Pausini care nu iesea defel.

pffff… is atatea . imi amintesc in valuri, si cred ca randurile astea sunt mai mult pentru mine decat pentru voi. crampeie din care probabil n-o sa intelegeti mare lucru, dar eu imi amintesc perfect, desi m-am schimbat tare mult. sunt multumita de mare parte din lucurile pe care le-am facut, dar trebuie sa ma intreb intotdeauna daca sunt omul care imi doresc sa fiu si daca am facut ce a trebuit cu ceea ce mi s-a dat din preaplin de sus si de la ai mei.

    Postul asta o sa fie mai informativ, pentru ca am primit mai multe intrebari sau sugestii de la voi in ultima vreme si trebuiesc lamurite. De exemplu, sa vedeti mai multe poze sau macar mai actuale Cred ca n-am apucat sa va povestesc la momentul respectiv ca trupa a pus mana de la mana si minte de la minte, acum vreo doua luni, pentru a realiza scenariul unui shooting. Care s-a dovedit a fi foarte interesant, desi s-a suferit ( de frig, de foame, de somn ) pe parcursul celor multe ore de activitate, ca la orice treaba de genul filmare de videoclip, shooting, intamplare artistica.  De unde reiese inca o data ca arta cere sacrificii, domnule ! Asa… Si ne-am gandit sa ne cocotam cu tot cu fotograful si prietenul Edward Aninaru si cu o echipa inimoasa, buna pentru styling si suport moral, pe acoperisul unei cladiri. De 13 etaje. Si sa facem poze acolo, ca mai jos riscam sa ne ia sughitul. Si nici nu ne zbura vantul cu tot cu echipament in toate partile. Urmatoarea locatie a fost un balon urias care adapostea un loc de joaca pentru copii. La locul faptei s-a constatat ca toboganele si intrecerea la sarituri in inaltime pe pernele gonflabile pot fi la fel de fun ca pe vremuri. Dupa ce ne-am amintit ca nu suntem acolo pentru a vandaliza jucariile copiilor, ne-am apucat si de poze. Si sunt foarte frumoase si speciale. O parte din ele vor aparea in revista Viva! din luna iulie si va asigur ca le veti vedea si aici.

    Saptamana trecuta am mai facut un shooting pentru revista Confidential care va aparea tot in luna iulie si azi am mai facut un altul pentru ‘Shopping cu o vedeta”, rubrica revistei Look, numarul din luna august. Toate vor fi publicate la momentul potrivit si aici pe blog.  

    Altfel, sunt foarte multumita. Am o piesa noua pentru materialul meu solo care e pur si simplu frumoasa. Nu stiu sa va zic in ce gen si stil, da sigur nu e popcorn:). Si suna exact asa cum canta sufletul meu cand e usor si impacat. Si total necomerciala, cred ca ar spune majoritatea:). Voi o sa hotarati daca va place la momentul potrivit. Va salut cu drag de pe “top of the world” !

   heeeeeeello! anybody here?!… ati plecat si voi? nush de ce , dar am senzatia ca toata lumea a plecat catre un loc unde se intampla ceva, care te face sa traiesti cu adevarat, nu sa mimezi energia si entuziasmul . observ ca se pun la cale totusi evenimente, lansari si cantari, excursii, vacante si nunti si emisiuni si rasfoiesc reviste unde aceleasi chipuri zambesc hollywoodian fotografilor de monden, da parca-s niste papusi de ceara si oamenii adevarati, vii, s-au dus aiurea. si parca toata lumea vorbeste in soapta in jurul meu si totul e un film prost.

   s-ar putea sa fie doar amorteala care m-a cuprins de ceva vreme in asteptarea acelui boom, pe care mi-am propus sa-l provoc, daca nu se mai petrece odata. dar caldura asta a anihilat orice urma de vointa si creativitate care ar fi putut sa fie o trambulina catre lucrurile care doresc sa mi se intample. sclipirile gen un megaconcert AC/DC si o superba priveliste cu Atena vazuta de la etajul 9 a unui hotel parca au fost tare demult.

  undeva se intampla cu adevarat ceva, nu stiu daca in insulele Palau sau pe o scena improvizata la Patarloagele, si maine la Constanta si apoi la Suceava sau Iasi. nu-mi mai prieste Bucurestiul.

Va salut! dupa mult timp, ce-i drept, din nou :)… Chestia asta cu scrisul pe blog a intrat, fara sa vreau, in seria lucrurilor pe care le faci de maine, sau de luni, sau de saptamana, luna viitoare. “De luni ma apuc de cura de slabire”, “de maine o sa-mi lucrez vocea macar o ora pe zi”, “de saptamana viitoare imi fac mai mult timp pentru prieteni”… “de luni o sa scriu macar de doua ori pe saptamana pe blog”. Nu prea-mi iese, desi mi-ar placea sa impartasesc cat mai multe lucruri cu voi, uneori ma trec tot soiul de ganduri si stari pe care as vrea sa le astern, alteori mi se intampla lucruri funny de care “ma rad” de una singura. Ideea e ca atunci cand sunt prinsa, chiar sunt prinsa, iar cand am timp, sunt comoda, cred. Important e ca, atunci cand scriu sunteti aici. Si va multumesc pentru asta.
Simt nevoia sa reiau unele intamplari de acum mai multa vreme. A fost 23 februarie. Si a fost concert aniversar Bere Gratis de 10 ani de activitate la Teatrul National Bucuresti. Lume multa, muzica buna si de substanta, scena bine pusa la punct, invitati, printre care am fost onorata sa ma aflu – Virgil Iantu, Tudor Chirila, Cornel Ilie. I tried to do my best la piesa “In brate”, cu emotiile aferente unui eveniment mare si chiar emotionant, pentru mine. Am pus si niste poze, ca sa va faceti o idee, daca n-ati fost acolo.
Mie, cand imi place sa fac un lucru, pai imi place. Asa ca nu mi-am ales niciodata colaboratorii si cred ca nici ei pe mine, dupa vreo strategie de marketing sau dupa vreo combinatie facuta din motive de apartenenta la aceeasi casa de discuri sau ceva de genu’. Muzica a avut intotdeauna intaietate, si dincolo de asta, cred ca am cautat mereu o afinitate intre mine si omul de dincolo de artistul cu care colaboram. Fara acea potrivire umana si respect, nu cred ca ar fi iesit rezultatul scontat pe plan muzical. Am descoperit si in baietii de la Bere Gratis niste oameni jos palaria. Ne-a placut sa repetam impreuna, sa povestim si sa improvizam, de la ei si de la noi. Cred ca o sa mai facem lucruri din-astea faine.
Acum, mai proaspat, fu Gala Premiilor Radio Romania. Si statisticile au aratat ca piesa cea mai difuzata in anul 2008 la postul national de radio a fost o piesa care nu a intrat in playlist-urile radiourilor asa-zise comerciale, pentru ca nu era pe target, banuiesc (adica nu, stiu sigur, ca am mai auzit asta)… Acesta a fost unul dintre premiile speciale ale serii pe care l-am obtinut impreuna cu Sandy Deac, compozitorul piesei si Tony Tomas pentru “Ai sa stii”, nominalizata de asemenea la categoria Cea mai buna piesa pop a anului. In cadrul spectacolului au fost premiati artisti din toate genurile muzicale, la diferite categorii, multi extrem de emotionati, unii mai ironici, altii lipsind motivat. Pentru mine a fost, cu toata mandria o spun, al treilea an consecutiv in care am fost nominalizata si premiata, am fost acolo sa cant impreuna cu Tony, dar am si gustat show-ul pana la sfarsit. Dilema mea pentru acea seara ramane insa unde s-o fi localizat zona D cu locurile 153 pana la 156 rezervate pentru mine si inscrise pe invitatia primita de la organizatori, ca n-am reusit sa dau de ea nicicum, asta dupa ce am colindat toata sala inainte de inceperea galei si primele 20 de minute dupa start si am deranjat jumatate din spectatori. Am reusit sa gasesc liber langa macaraua tvr-ului, dar nu erau locurile mele. Sper sa aflu la anul si va spun si voua. Atat.

    Am promis la un moment dat ca revin cu impresii din asa-zisa mea vacanta de iarna, petrecuta cu burta la soare de fapt. Probabil ca m-as fi pierdut iar pe parcurs, prinsa in entuziasmul si demersurile legate de lansarea noului single ( by the way, e f pe-aproape, fiti pe faza ), dar am vazut aseara un material despre Zanzibar pe National Geographic si aproape ca mi-au dat lacrimile de bucurie ca am vazut locurile alea si m-am pus repede pe scris, chit ca fac pe micul ghid turistic cu voi.

    Nu stiam multe despre tara asta, decat ca acum multi ani se numea republica Tanganyika si ca au existat niste acorduri intre Romania si Tanganyika pe vremea lui Ceausescu care au urmari si in ziua de azi, in sensul ca romanii nu platesc taxa de intrare in Tanzania continentala, de care tine administrativ astazi Zanzibarul.

    Adevarata fata a Zanzibarului o poti descoperi numai la fata locului. Dupa mii de kilometri deja parcursi si 3 avioane schimbate, ultimul zbor de doar 20 de minute cu un avion usor, purtat de curentii care veneau dinspre ocean nu prea-mi oferea siguranta ca vom ajunge in sfarsit cu bine la destinatie. In schimb, temerile si disconfortul dispareau daca te lasai vrajit de priveliste. Cat vezi cu ochii apa turcoaz a Oceanului Indian, o culoare pe care n-am mai vazut-o nicaieri pana acum (si atunci mi-am dat seama ca pozele de pe net nu erau deloc prelucrate) umbrita doar de linia recifului de corali care margineste insula.

   Primul soc a fost drumul de o ora de la aeroport la Paje, satul in care se afla complexul Paje Ndame in care am locuit. Soseaua serpuia prin satele cu case din pamant sau boltari, fara geamuri, pierdute in vegetatia luxurianta, cocotieri, palmieri , bananieri, arbori de mango si papaya si multe alte specii de arbori pe care am invatat pe parcurs sa le deosebesc. Forfota de lume, dughene, tarabe, vanzatori de fructe, oameni pe biciclete, femei imbracate colorat, in rochii lungi acoperind gleznele si umerii, si purtand cosuri imense pe cap. Pe sosea circulau in viteza un soi de masini maxi-taxi care acolo se numesc dala-dala, supraincarcate de lume si de bagaje, eventual si cate o capra in varf, riscand sa-si piarda pe parcurs calatorii agatati de jur imprejur.

   Nu a durat mult sa ne dam seama ca nivelul de trai si civilizatie e in urma cu cateva zeci de ani bune fata de ce stim noi, dar tocmai aceasta departare de toate nimicurile care iti ocupa viata si iti par indispensabile, completata de un peisaj captivant si salbatic, mi-a facut sederea in Zanzibar minunata si linistita si m-a adus mai aproape de ceea ce e cu adevarat frumos si bun in viata, lucrurile simple, primare. Teama de necunoscut de la inceput s-a transformat in curiozitate si placere de a descoperi locuri si lucruri noi.

    Am locuit intr-un bungalow dintr-un complex apartinand unor suedezi, veniti cu ani in urma in Zanzibar ca profesori pentru o perioada de 2 ani si apoi indesindu-si vizitele pana si-au dat seama ca acolo este locul in care vor sa imbatraneasca. Am cunoscut multi alti europeni care s-au indragostit iremediabil de Zanzibar, nici nu e foarte greu cand te poti trezi in fiecare dimineata, sa deschizi usa si sa calci pe nisipul alb, sa ai oceanul in fata si nici o alta grija decat sa mergi la pescuit, sa culegi fructe si sa stai in hamac sa lenevesti la amiaza. Probabil ca nu se potriveste pentru cei foarte activi si cu ambitii nemasurate, dar e chestiune de alegere si pana la urma sa stii cu ce vrei sa ramai cand tragi linie la sfarsit…

    Am avut timp intr-o luna pentru multe intamplari si experiente, poate unele imi si scapa acum. Am vazut padurea tropicala si padurea de mangrove, am fost intr-o rezervatie de fluturi, intr-o rezervatie de broaste testoase din partea de nord a insulei, am vazut in mediul lor natural maimute dintr-o specie care traieste numai in Zanzibar, Red Colobus, in partea de sud am mers cu barca pe langa delfini, am fost la pescuit , am facut snorkeling si am avut primele experiente de dive-ing.

    Una dintre excursiile organizate pentru turisti este asa-numitul Spice Tour, atractiva mai ales pentru cei interesati de condimente si gastronomie. Eu una am fost foarte fascinata sa vad direct pe plantatie multe dintre mirodeniile pe care le stiu ambalate frumos in pliculete in magazin: vanilie, scortisoara, piper verde si negru, nucsoara, cuisoare, cacao, cafea, ghimbir . Am avut un ghid care ne-a insotit, ne-a explicat, ne-a indemnat sa mirosim, sa gustam, iar un baiat din sat ne-a oferit la sfarsit tot felul de impletituri din frunze de palmier, un cos, o bratara, un inel si chiar o cravata.

    Am intalnit acolo un roman din Focsani care si-a deschis o afacere vanzand excursii de o zi sau o jumatate de zi cu ATV-urile in diferite zone ale Zanzibarului. Am ales sa mergem in centrul insulei intr-un sat cu case micute ridicate din pamant, pentru a cunoaste adevaratul trai al bastinasilor. Fara electricitate si apa curenta, oamenii din sat vazusera albi pentru prima data in urma cu 6 luni, cand localitatea fusese inclusa in circuitul cu ATV-urile. Ghidul care ne-a insotit in aceasta excursie ne povestea ca, in ciuda aspectului dezolant si al traiului saracacios, Zanzibarul este privilegiat fata de alte surate din continent in care molimele si foametea fac ravagii printre locuitori, si mai ales printre copii. Zanzibarezii isi castiga traiul din agricultura si pescuit, iar natura a fost generoasa daruindu-le fructele exotice si condimentele la discretie care constituie hrana, dar si produse pentru export, Zanzibarul fiind recunoscut pentru productia de cuisoare si un anumit tip de alge, cultivate in ferme, activitate de care se ocupa in mod special femeile, si care se exporta in anumite tari din Europa si Asia. Turismul a inceput sa se dezvolte de zece ani incoace si a inceput sa aduca venituri bastinasilor. Partea negativa a acestui aspect este imputinarea rezervelor de apa dulce, un bun pretios intr-o astfel de zona, consumul crescand substantial odata cu inmultirea hotelurilor si spatiilor destinate turismului.

   Bastinasii sunt prietenosi si zambitori, daca iesi intr-o plimbare pe plaja imposibil sa nu fii abordat intr-o engleza rudimentara sau chiar italiana ( cam 80% din turisti sunt italieni ) sau, daca se prind ca esti venit de ceva vreme in Zanzibar iti adreseaza cele cateva replici de baza in Swahili care suna chiar amuzant – “Jambo”, “Mambo”, “Poa” adica “Salut”, “Ce faci?”, “Bine”. Majoritatea vor sa-ti vanda servicii, tot felul de excursii, iar femeile se ofera sa-ti faca tatuaje cu henna (cu unul m-am ales si eu) sau masaj.

   Pe langa bastinasi, in Zanzibar ajung reprezentanti ai triburilor nomade de massai, originari din Kenya sau Kilimanjaro, niste aparitii speciale, imbracati in niste saluri colorate prinse la brau cu o curea de care sta atarnata cate o maceta. Poarta bratari si pierce-uri, sandale cu talpa de lemn sau cauciuc, si unii au chiar niste coafuri complicate cu impletituri. Ei vin sa vanda tot felul de suveniruri facute manual de sotiile lor, unii se ocupa de paza complexelor pentru turisti si din cand in cand se aduna in cate o reprezentatie care inseamna un soi de incantatii destul de ciudate si niste sarituri in inaltime, lucruri care imi dadeau ceva fiori pe sira spinarii, desi pe cei care pazeau complexul nostru ii cunosteam de ceva vreme. Ceea ce sparge toata aceasta aparenta serioasa si parca de la inceputurile lumii e ca ii vezi toata ziua vorbind la telefonul mobil sau din cand in cand imbracati in “civil”, gen jeans si bluza de trening, pastrand maceta prinsa de cureaua de la pantaloni…J

    Am plecat spre Zanzibar cu vaccinul pentru febra galbena la activ si am cumparat de acolo tratamentul profilactic pentru malarie, desi aceste boli care inca decimeaza alte tari africane sunt eradicate de ceva vreme in insula. Majoritatea europenilor care locuiau acolo si nu au facut niciodata aceste tratamente nu s-au imbolnavit niciodata. Spitalele din insula sunt foarte prost aprovizionate si pentru cineva venit din civilizatie par de-a dreptul insalubre. In schimb, pentru bastinasi, medicamentele si tratamentele sunt extrem de costisitoare si se plang ca statul nu-I ajuta in acest sens. Unul dintre soferii cu care am facut o parte din excursii se plangea ca e bolnav de diabet si da o avere pe insulina, in timp ce alt ghid spunea ca a platit in avans salariul lui pe trei luni pentru a-si tine sotia in spital, internata cu o afectiune la stomac.

   Sunt multe alte intamplari si oameni speciali pe care i-am cunoscut , dar nu pot incheia fara sa adaug ca am mers pe urmele lui Freddie Mercury in capitala Zanzibarului, Stone Town. Acolo exista o casa memoriala si un restaurant care ii poarta numele, dar , desi nu exista multe semne ale anilor petrecuti in insula, exista in aer o vibratie si emotia ca acolo s-a nascut una dintre legendele grandioase ale muzicii rock.